Viziunea unui realist asupra iubirii

  Cineva îmi spunea odată că nu alegem de cine ne îndrăgostim. Că întâlnirea cu acea persoană îți este predestinată și că nu ai nicio putere, ești doar un pion gata să se aventureze în jocul numit iubire. Îmi vorbea despre acel moment magic, când privirile vi se întâlnesc și un zâmbet timid se schițează pe fețele voastre, despre acea explozie a sentimentelor ce te cuprinde și nu-ți dă pace, ce-ți sporește euforia. Încerca să mă convingă că dacă ceva este destinat să ți se întâmple, atunci se va întâmpla, poate nu azi, poate nu mâine, dar într-o bună zi...așa-mi zicea ea, o fire îndrăgostită deja.

  I-am spus că se înșeală, că nu există dragoste la prima vedere, poate doar în basme și nici acolo. Nu pot să cred într-un astfel de concept, sunt rațională, trebuie să analizez lucrurile înainte de a trage o concluzie, trebuie să le cunosc pe cât mai bine posibil, pentru a ști cum să mă comport și ce să simt.

  Da, cred într-o atracție fizică. Mi se pare ceva plauzibil, întrucât creierul analizează fiecare persoană întâlnită după o serie de caracteristici pe care le găsim atrăgătoare. Dar de aici până la dragoste e cale lungă.
  Atenție: urmează o versiune reflexivă, cu note personale!

  Intrând într-o cameră plină cu oameni, l-aș observa pe băiatul care stă alături de un grup și râde fără grijă, discută, nepăsător la ce ar crede alții despre el. M-aș apropia de el, păstrând totuși o distanță astfel încât să rămân neobservată. I-aș asculta glasul răgușit, cuvintele sale. Felul cum stă, expresiile feței, aș încerca să surprind cât mai multe. Apoi l-aș provoca puțin pe subiectul respectiv. Vreau spontaneitate, inteligență, pe cineva care să știe cum să se descurce, nu doar să memoreze anumite informații și să susțină opinii ce nu-i aparțin. Dacă răspunsul său m-ar surprinde plăcut, atunci i-aș zâmbi și m-aș retrage.

  Aș rămâne totuși suficient de aproape încât să-i urmăresc sarcasmul subtil adresat necunoscătorilor și acea privire din ochi, când vorbește de ceva în care crede, atunci când încearcă să te convingă. 

  L-aș aprecia pentru o primă conversație, în care nu-și etalează toate problemele personale și nici toate calitățile, pentru că mă va lăsa să i le descopăr pe parcurs. Amuzant, ușor îngâmfat, mă va intriga prin șarmul său și sclipirea pe care o are.

  Privindu-mă, ar realiza că nu voi ceda la primele cuvinte mari sau pentru un buchet de trandafiri, trandafiri ce oricum s-ar ofili atât de repede. Nu știe dacă se merită sau nu, dar fiindcă îi plac jocurile, va încerca.

  La început, aș fi indiferentă. Se crede deja superior așa că nu i-aș cânta în strună. Ne-am contrazice pe orice banalitate, doar de dragul de a ne contrazice. Niciunul nu ar ceda, am fi prea încăpățânați, amândoi. Această dorință de a triumfa asupra celuilalt ne va ține treji mai multe nopți, în care am sta și am vorbi, doar atât, până când razele soarelui ne-ar descoperi. 

  I-aș tachina ego-ul, iar el m-ar lăsa, aruncându-mi un zâmbet ștrengar sau o replică perversă ce-mi va aprinde obrajii. Această imagine îl încântă, iar eu nu aș știi cum să mă acopăr mai repede, supărată pe fața mea, atât de dornică să-mi trădeze fiecare emoție.

  Va fi o fire atentă, la mine, la tonul vocii mele și astfel fiecare schimbare bruscă de comportament nu-i va trece neobservată. Îl voi respecta pentru că nu îmi va da sfaturi sau sugestii pe care nu le cer, mă va întreba doar "Vrei să vorbești despre asta?", iar dacă mă voi eschiva, atunci nu va mai reveni pe subiect. Nu va fi insistent și totuși nu va uita ce m-a deranjat, de ce mi-e teamă. S-ar putea ca într-un moment de tensiune sau frustrare, să renunț la orgoliu și să-i povestesc ceva atât de personal, încât la final să rămân cu lacrimi în ochi. După acest moment de slăbiciune până la urmă din partea mea, i-aș fi recunoscătoare fiindcă nu l-ar evoca cu fiecare oportunitate. Pentru că la fel aș face și eu...

  M-aș juca cu părul său, răvășindu-l, am râde, iar apoi, într-o zi, ne-am privi în ochi și am realiza că ne-am îndrăgostit, fără ca măcar să fim conștienți de asta. M-aș speria și probabil aș încerca să fug, întrucât găsesc ideea de a te oferi cuiva înfricoșătoare. Ar fi ca și cum m-aș lăsa la voia lui, aș pierde controlul după care tânjesc atât de tare. Dar, dacă m-ar prinde de mână atunci, dacă ar strânge-o într-a lui ferm și totuși cu grijă, dacă i-aș simți pielea aspră în contact cu a mea, aș rămâne. Aș rămâne fascinată cum trupul meu tremură de la o simplă atingere a sa.

  Apoi am lua lucrurile ușor, cu răbdare. Nu am face schimbări radicale în relația noastră, în conversații, poate nici chiar în gesturi. Nu va fi dependent de mine și îmi va acorda libertate și control, știind că nu limitându-le mă va apropia de el. Cu fiecare astfel de gest, voi trece peste concepțiile mele, îl voi căuta treptat și ne vom obișnui astfel unul cu celălalt.

   Nu am ieși în localuri de ultimă modă, unde o rezervare se face din timp și în care pentru o masă muncești o săptămână. Nu. Nu așa mă va cuceri, ci mergând de mână, colindând pe străzi albastre, amuzându-ne, șușotind, savurând o cafea tare în răcoarea dimineții, în taină. Nu vreau mai mult. Un cort pus aiurea, un foc făcut repede din ce avem la îndemână, o sticlă de vin roșu și un zâmbet al său...de asta aș avea nevoie.

  Nu vreau perfecțiune! Și nici nu vreau ca cineva să mă considere perfectă la rându-mi. Sunt o fire orgolioasă, indecisă, confuză. Am defecte, atâtea, încât cred că la un moment dat l-aș înnebuni, l-aș enerva, l-aș face să se dea cu capul de pereți. Dar nu toate aceste defecte ne fac să iubim oare?
  Am observat cum, ironic, ele ne atrag mai mult spre persoana respectivă. Cum le identificăm, pe moment nu le suferim, dar apoi ne devin dragi și în final, rămânem cu memoria lor.
  Prin urmare asta vreau, cel puțin așa cred...vreau ceva imperfect, dar real, ceva de care să mă atașez, o aventură continuă, ce nu-și va pierde misterul, farmecul. Vreau acea relație în care există simplitate, banalități, conflicte, încredere, sprijin, pasiune și atracție...o relație în care să fi iubit pentru ce nu-ți place la tine.


http://www.youtube.com/watch?v=qAJPSsPSWmg

  

  

  

Un tabu care ne omoară

  Trăim într-o societate dominată de prejudecăți și orgolii, ce se află într-o continuă expansiune. Minciunile, setea de putere, falsitatea, banii sunt doar câteva dintre "valorile" promovate zi de zi. Deasemenea, vedem proiectate oricând și la orice colț acele imagini ale desăvârșirii . De la modele cu idealele măsuri de 90-60-90 ce defilează zâmbitoare pe podiumuri până la acele reclame în care este surprins portretul familiei mari, fericite, cu cinci copii și un câine, o familie ce nu cunoaște certuri sau griji. 

  Într-o astfel de societate contaminată de virusul perfecțiunii, ajungem de multe ori să ne simțim inferiori, un nimic...până când ne săturăm să le facem tuturor pe plac și renunțăm, renunțăm la tot și la toate.

  Prin urmare, mereu m-am întrebat de ce sinuciderea reprezintă un subiect tabu pentru noi. Cum de ne este ușor să discutăm despre mondenități, politică și alte subiecte de actualitate și totuși când se ridică această problemă, o catalogăm drept păcat și nu știm cum să închidem mai repede acest subiect? Până la urmă, oamenii ajung la această măsură finală de atâtea ori și aceștia sunt doar o parte din cei ce s-au gândit să-și pună capăt zilelor. Doar că majoritatea și-au rezolvat problemele în final și au găsit ajutor în cele din urmă.

  Sinucidere. Un fenomen ce nu primește atenția necesară din partea unei societăți de plastic, ea singură fiind cauza ei. De ce ajungem la ea? Probleme financiare, ne lăsăm manipulați, depresie...adunăm atâtea în noi până când nu mai știm cum să ne descărcăm, cum să funcționăm.

  Un lucru ce mulți nu-l cunosc este acela că cine recurge la această metodă, nu o face impulsiv, într-un moment de furie sau tristețe. Nu. Pentru o astfel de persoană, viața și-a pierdut din farmec de ceva vreme și pe zi ce trece ea găsește tot mai puține soluții, tot mai puține motive de a mai continua. 

  Lumea te va condamna pentru fapta ta, îți va spune că ești laș, un fricos bun de nimic, un egoist. Însă nu este așa! Tu, cititorule , vreau să știi că ești special, că nu este vina ta, că deși crezi acum că poate celorlalți nu le pasă, există o mulțime de oameni pentru care reprezinți tot. Mie îmi pasă. Știu cum e să-ți fie greu, cum e să te simți mizerabil și singur, dar îți promit că nu va mai dura mult.

  Ieși afară! Ia o gură mare de aer, umple-ți plămânii cu răcoarea sa! Pune-ți următoarele întrebări: chiar vreau să mor? Cum o să o fac? Când? Cu ce? Ai să vezi că nu îți vei putea răspunde clar. Înseamnă că vrei să trăiești! Ai doar un moment prost, așa că te rog, sună pe cineva, pe oricine și vorbește-le. Vorbește-le despre problemele tale, cere-le soluții, sfaturi. Vei trece peste!

  Chiar dacă crezi că răspunsul la toate grijile tale se află într-un pumn de pastile, crede-mă, nu este așa. Pentru că atunci când vei zace pe podea, când trupul îți va amorți și îți vei putea simți fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii, atunci vei realiza cât de mult vrei să trăiești...  

  The will to live will always outweigh the ability to die.

 http://www.youtube.com/watch?v=NZT0zAyGSn4