Final

   Am adeseori tendința de a nu duce un lucru până la capăt și probabil că acest prost obicei se naște dintr-o teamă pe care o ascund cu mare grijă, ceva ce refuz cu desăvîrșire să conștientizez, și anume frica mea de sfîrșit. Mi-e teamă să termin acest ceva tocmai pentru a nu mă găsi în postura de a nu avea ce face mai departe cu timpul meu, cu sentimentele deja investite. Pentru a nu mă simți fără un scop, aleg să amân inevitabilul, fie că vorbim de o simplă postare pe blog care se lasă neterminată de mai bine de 4 ani sau de relații pe care încerc să le salvez chiar dacă magia s-a făcut de mult dispărută. 

   Sunt acea persoană care nu îți va spune vreodată la revedere, întrucât detest cu desăvârșire cuvântul adio. Nu îmi place să termin o carte, ultima pagină mi se pare tragică indiferent de context întrucât mă avertizează că aventura mea a ajuns la capăt de drum și că este timpul să mă las din nou absorbită de vîrtejul vieții de zi cu zi. Dacă aș putea, aș smulge ultima pagină a fiecărei cărți citite în încercarea de a-mi construi un oarecare refugiu. 

   Dar în încercarea de a depăși această teamă, strâng tare din dinți și citesc ultima pagină, ultimul rând, ultimul cuvânt fără a lăsa o lacrimă rebelă să mi se prelingă pe obraz și să strice cartea migălos tipărită. Această practică încerc mai nou să o aplic și în propria-mi viață, închid ochii și aleg să închei acea relație în care nu îmi mai găsesc locul.

   Este greu și deși am la activ numeroase tentative eșuate și constant teama de a rămâne singură, în cele din urmă am reușit să izbândesc, iar această încercare mi-a adus o imensă satisfacție: m-am regăsit pe mine.

   Am învățat să merg singură, să mă scot pe mine la întâlnire într-un loc frumos și să mă întreb vrute și nevrute, să mă ascult întâi pe mine și doar mai apoi pe ceilalți. Să investesc timp și resurse în cea mai importantă persoană, anume în mine. Să mă răsplătesc pentru un mic succes oferindu-mi o plimbare pe malul Dâmboviței sau cumpărându-mi o rochie roșie în care să mă simt frumoasă și plină de încredere. Am învățat să îmi accept defectele și să nu le minimalizez, nici să consider că merit mai puțin de la ceilalți pentru că nu reprezint perfecțiunea ideală, un concept abstract și pueril în același timp. Între timp, am realizat că zilele proaste există și că cel mai bun lucru pe care mi-l pot oferi este o cană de ceai verde și o melodie liniștitoare, pe gustul meu. Pot merge pe stradă și singură, la cumpărături, la operă sau la un concert, fără a mă mai simți stingherită de privirile străinilor. Prioritate mi-a devenit propria persoană.

   Puterea de a aborda o nouă persoană din întâmplare a crescut pe măsură ce frica de a fi respinsă s-a micșorat, iar acest fapt m-a învățat multe și mi-a adus unele beneficii.

   Momentan mă aflu într-un punct în care nu m-aș fi văzut acum un an: ruptă de aproape toți oamenii cu care am crescut, cu care am râs, plâns și pe care i-am iubit și totodată deloc singură, întrucât am descoperit noi oameni și cel mai important, m-am descoperit pe mine.

  

   Cântecul pentru această seară 

https://www.youtube.com/watch?v=wyGME9nDPGo

Viziunea unui realist asupra iubirii

  Cineva îmi spunea odată că nu alegem de cine ne îndrăgostim. Că întâlnirea cu acea persoană îți este predestinată și că nu ai nicio putere, ești doar un pion gata să se aventureze în jocul numit iubire. Îmi vorbea despre acel moment magic, când privirile vi se întâlnesc și un zâmbet timid se schițează pe fețele voastre, despre acea explozie a sentimentelor ce te cuprinde și nu-ți dă pace, ce-ți sporește euforia. Încerca să mă convingă că dacă ceva este destinat să ți se întâmple, atunci se va întâmpla, poate nu azi, poate nu mâine, dar într-o bună zi...așa-mi zicea ea, o fire îndrăgostită deja.

  I-am spus că se înșeală, că nu există dragoste la prima vedere, poate doar în basme și nici acolo. Nu pot să cred într-un astfel de concept, sunt rațională, trebuie să analizez lucrurile înainte de a trage o concluzie, trebuie să le cunosc pe cât mai bine posibil, pentru a ști cum să mă comport și ce să simt.

  Da, cred într-o atracție fizică. Mi se pare ceva plauzibil, întrucât creierul analizează fiecare persoană întâlnită după o serie de caracteristici pe care le găsim atrăgătoare. Dar de aici până la dragoste e cale lungă.
  Atenție: urmează o versiune reflexivă, cu note personale!

  Intrând într-o cameră plină cu oameni, l-aș observa pe băiatul care stă alături de un grup și râde fără grijă, discută, nepăsător la ce ar crede alții despre el. M-aș apropia de el, păstrând totuși o distanță astfel încât să rămân neobservată. I-aș asculta glasul răgușit, cuvintele sale. Felul cum stă, expresiile feței, aș încerca să surprind cât mai multe. Apoi l-aș provoca puțin pe subiectul respectiv. Vreau spontaneitate, inteligență, pe cineva care să știe cum să se descurce, nu doar să memoreze anumite informații și să susțină opinii ce nu-i aparțin. Dacă răspunsul său m-ar surprinde plăcut, atunci i-aș zâmbi și m-aș retrage.

  Aș rămâne totuși suficient de aproape încât să-i urmăresc sarcasmul subtil adresat necunoscătorilor și acea privire din ochi, când vorbește de ceva în care crede, atunci când încearcă să te convingă. 

  L-aș aprecia pentru o primă conversație, în care nu-și etalează toate problemele personale și nici toate calitățile, pentru că mă va lăsa să i le descopăr pe parcurs. Amuzant, ușor îngâmfat, mă va intriga prin șarmul său și sclipirea pe care o are.

  Privindu-mă, ar realiza că nu voi ceda la primele cuvinte mari sau pentru un buchet de trandafiri, trandafiri ce oricum s-ar ofili atât de repede. Nu știe dacă se merită sau nu, dar fiindcă îi plac jocurile, va încerca.

  La început, aș fi indiferentă. Se crede deja superior așa că nu i-aș cânta în strună. Ne-am contrazice pe orice banalitate, doar de dragul de a ne contrazice. Niciunul nu ar ceda, am fi prea încăpățânați, amândoi. Această dorință de a triumfa asupra celuilalt ne va ține treji mai multe nopți, în care am sta și am vorbi, doar atât, până când razele soarelui ne-ar descoperi. 

  I-aș tachina ego-ul, iar el m-ar lăsa, aruncându-mi un zâmbet ștrengar sau o replică perversă ce-mi va aprinde obrajii. Această imagine îl încântă, iar eu nu aș știi cum să mă acopăr mai repede, supărată pe fața mea, atât de dornică să-mi trădeze fiecare emoție.

  Va fi o fire atentă, la mine, la tonul vocii mele și astfel fiecare schimbare bruscă de comportament nu-i va trece neobservată. Îl voi respecta pentru că nu îmi va da sfaturi sau sugestii pe care nu le cer, mă va întreba doar "Vrei să vorbești despre asta?", iar dacă mă voi eschiva, atunci nu va mai reveni pe subiect. Nu va fi insistent și totuși nu va uita ce m-a deranjat, de ce mi-e teamă. S-ar putea ca într-un moment de tensiune sau frustrare, să renunț la orgoliu și să-i povestesc ceva atât de personal, încât la final să rămân cu lacrimi în ochi. După acest moment de slăbiciune până la urmă din partea mea, i-aș fi recunoscătoare fiindcă nu l-ar evoca cu fiecare oportunitate. Pentru că la fel aș face și eu...

  M-aș juca cu părul său, răvășindu-l, am râde, iar apoi, într-o zi, ne-am privi în ochi și am realiza că ne-am îndrăgostit, fără ca măcar să fim conștienți de asta. M-aș speria și probabil aș încerca să fug, întrucât găsesc ideea de a te oferi cuiva înfricoșătoare. Ar fi ca și cum m-aș lăsa la voia lui, aș pierde controlul după care tânjesc atât de tare. Dar, dacă m-ar prinde de mână atunci, dacă ar strânge-o într-a lui ferm și totuși cu grijă, dacă i-aș simți pielea aspră în contact cu a mea, aș rămâne. Aș rămâne fascinată cum trupul meu tremură de la o simplă atingere a sa.

  Apoi am lua lucrurile ușor, cu răbdare. Nu am face schimbări radicale în relația noastră, în conversații, poate nici chiar în gesturi. Nu va fi dependent de mine și îmi va acorda libertate și control, știind că nu limitându-le mă va apropia de el. Cu fiecare astfel de gest, voi trece peste concepțiile mele, îl voi căuta treptat și ne vom obișnui astfel unul cu celălalt.

   Nu am ieși în localuri de ultimă modă, unde o rezervare se face din timp și în care pentru o masă muncești o săptămână. Nu. Nu așa mă va cuceri, ci mergând de mână, colindând pe străzi albastre, amuzându-ne, șușotind, savurând o cafea tare în răcoarea dimineții, în taină. Nu vreau mai mult. Un cort pus aiurea, un foc făcut repede din ce avem la îndemână, o sticlă de vin roșu și un zâmbet al său...de asta aș avea nevoie.

  Nu vreau perfecțiune! Și nici nu vreau ca cineva să mă considere perfectă la rându-mi. Sunt o fire orgolioasă, indecisă, confuză. Am defecte, atâtea, încât cred că la un moment dat l-aș înnebuni, l-aș enerva, l-aș face să se dea cu capul de pereți. Dar nu toate aceste defecte ne fac să iubim oare?
  Am observat cum, ironic, ele ne atrag mai mult spre persoana respectivă. Cum le identificăm, pe moment nu le suferim, dar apoi ne devin dragi și în final, rămânem cu memoria lor.
  Prin urmare asta vreau, cel puțin așa cred...vreau ceva imperfect, dar real, ceva de care să mă atașez, o aventură continuă, ce nu-și va pierde misterul, farmecul. Vreau acea relație în care există simplitate, banalități, conflicte, încredere, sprijin, pasiune și atracție...o relație în care să fi iubit pentru ce nu-ți place la tine.


http://www.youtube.com/watch?v=qAJPSsPSWmg

  

  

  

Un tabu care ne omoară

  Trăim într-o societate dominată de prejudecăți și orgolii, ce se află într-o continuă expansiune. Minciunile, setea de putere, falsitatea, banii sunt doar câteva dintre "valorile" promovate zi de zi. Deasemenea, vedem proiectate oricând și la orice colț acele imagini ale desăvârșirii . De la modele cu idealele măsuri de 90-60-90 ce defilează zâmbitoare pe podiumuri până la acele reclame în care este surprins portretul familiei mari, fericite, cu cinci copii și un câine, o familie ce nu cunoaște certuri sau griji. 

  Într-o astfel de societate contaminată de virusul perfecțiunii, ajungem de multe ori să ne simțim inferiori, un nimic...până când ne săturăm să le facem tuturor pe plac și renunțăm, renunțăm la tot și la toate.

  Prin urmare, mereu m-am întrebat de ce sinuciderea reprezintă un subiect tabu pentru noi. Cum de ne este ușor să discutăm despre mondenități, politică și alte subiecte de actualitate și totuși când se ridică această problemă, o catalogăm drept păcat și nu știm cum să închidem mai repede acest subiect? Până la urmă, oamenii ajung la această măsură finală de atâtea ori și aceștia sunt doar o parte din cei ce s-au gândit să-și pună capăt zilelor. Doar că majoritatea și-au rezolvat problemele în final și au găsit ajutor în cele din urmă.

  Sinucidere. Un fenomen ce nu primește atenția necesară din partea unei societăți de plastic, ea singură fiind cauza ei. De ce ajungem la ea? Probleme financiare, ne lăsăm manipulați, depresie...adunăm atâtea în noi până când nu mai știm cum să ne descărcăm, cum să funcționăm.

  Un lucru ce mulți nu-l cunosc este acela că cine recurge la această metodă, nu o face impulsiv, într-un moment de furie sau tristețe. Nu. Pentru o astfel de persoană, viața și-a pierdut din farmec de ceva vreme și pe zi ce trece ea găsește tot mai puține soluții, tot mai puține motive de a mai continua. 

  Lumea te va condamna pentru fapta ta, îți va spune că ești laș, un fricos bun de nimic, un egoist. Însă nu este așa! Tu, cititorule , vreau să știi că ești special, că nu este vina ta, că deși crezi acum că poate celorlalți nu le pasă, există o mulțime de oameni pentru care reprezinți tot. Mie îmi pasă. Știu cum e să-ți fie greu, cum e să te simți mizerabil și singur, dar îți promit că nu va mai dura mult.

  Ieși afară! Ia o gură mare de aer, umple-ți plămânii cu răcoarea sa! Pune-ți următoarele întrebări: chiar vreau să mor? Cum o să o fac? Când? Cu ce? Ai să vezi că nu îți vei putea răspunde clar. Înseamnă că vrei să trăiești! Ai doar un moment prost, așa că te rog, sună pe cineva, pe oricine și vorbește-le. Vorbește-le despre problemele tale, cere-le soluții, sfaturi. Vei trece peste!

  Chiar dacă crezi că răspunsul la toate grijile tale se află într-un pumn de pastile, crede-mă, nu este așa. Pentru că atunci când vei zace pe podea, când trupul îți va amorți și îți vei putea simți fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii, atunci vei realiza cât de mult vrei să trăiești...  

  The will to live will always outweigh the ability to die.

 http://www.youtube.com/watch?v=NZT0zAyGSn4 

  

Un nou început sau prima întâlnire cu realitatea?

  Mereu am avut o viziune idealistă asupra vieții. Am crezut în prietenii sincere, nedominate de orgolii sau interese, care să dureze la infinit. În acele relații în care simpla noțiune de "secret" este ceva ireal, întrucât la orice oră ai suna, mereu vei găsi pe cineva la celălalt capăt al liniei acolo pentru tine, gata să te susțină. Am crezut în basme, că binele mereu triumfă asupra răului, că Făt-Frumos va veni într-o zi pe calul său alb și mă va ajuta să trec peste toate obstacolele aruncate de societate. Am crezut că fac parte dintr-o familie perfectă, că aici, acasă, în sânul ei ocrotitor, nimic nu mă poate răni, că dragostea lor nu are limite. Și am mai crezut în iubire, acel obiectiv pe care toți îl aveam, în opinia mea naivă. 

   Am crezut în veșnicie! Aveam impresia că toate lucrurile bune, toți acei fluturași din stomac, toate momentele de râs isteric vor atinge eternitatea. 

  Dacă îi spui unui visător că "nimic nu durează pentru totdeauna" vei obține din partea lui un zâmbet ironic sau poate chiar compasiune. Îți va rosti zâmbitor doar atât: "La vita e bella!". Dar l-ai privit vreodată în ochi atunci când a descoperit adevărul din spatele vorbelor tale? L-ai văzut cum se uită, plin de neîncredere, cum se zbate în fața unei realități pe care nu vrea s-o accepte, cum este deconectat de idealism? 
  Suntem crescuți cu ficțiune, iar acest lucru explică așteptările noastre, uneori prea mari. Până la urmă, ne dăm pe brazdă și luăm realitatea ca atare. Unii trec ușor peste asta, alții nu...cum am trecut eu? Nu prin cel mai plăcut mod, asta-i sigur.
  Anul trecut m-a schimbat. M-a învățat să fiu mai precaută cu sentimentele împărtășite, mai egoistă, să-mi acord mai mult credit și să-mi urmăresc întâi de toate, propriul interes. Am întâlnit atâtea tipologii de oameni și știu că acesta este doar începutul.
  Poate că din punct de vedere academic a fost un an genial, dar personal...nu m-am simțit vreodată mai pierdută, mai confuză, mai singură. Au fost momente în care am căutat o ieșire, o cale mai ușoară, momente în care am vrut să renunț la tot și toate, momente în care chiar asta am făcut...
  Deasemenea, îmi imaginasem liceul ca pe o experiență strălucită, însă nu a fost decât o altă dezamăgire. Coridoare lungi, presărate cu grupuri de elevi, săli de clasă înalte, reci. Zilnic, aceiași profesori obosiți, plictisiți de rutina zilnică. Frustrați fiind, unii se descarcă aruncând cu note mici și vorbe grele...ipocriți, pe când alții se așează la catedră și încep a se plânge unor adolescenți deja prinși în propriile drame, unor copii plictisiți...patetici. Atâta lume cunoscută și totuși atât de puțini cunoscuți. 
  Ceea ce vreau să subliniez este faptul că fericirea este efemeră! Fiecare clipă trebuie savurată la maximum, întrucât nu știm când ne vom întâlni cu următoarea. Poate că nu am avut un an bun, poate că nu mai sunt cine eram, poate că am făcut cunoștință cu realitatea și aceasta nu mi-a surâs de la bun început și poate că nu mai par la fel de optimistă, dar știu că există și persoane bune, cărora le mai pasă și că acestea trebuie ținute aproape și că alături de ele voi colecționa amintiri...

O melodie în ton cu starea de spirit :)