Mereu am avut o viziune idealistă asupra vieții. Am crezut în prietenii sincere, nedominate de orgolii sau interese, care să dureze la infinit. În acele relații în care simpla noțiune de "secret" este ceva ireal, întrucât la orice oră ai suna, mereu vei găsi pe cineva la celălalt capăt al liniei acolo pentru tine, gata să te susțină. Am crezut în basme, că binele mereu triumfă asupra răului, că Făt-Frumos va veni într-o zi pe calul său alb și mă va ajuta să trec peste toate obstacolele aruncate de societate. Am crezut că fac parte dintr-o familie perfectă, că aici, acasă, în sânul ei ocrotitor, nimic nu mă poate răni, că dragostea lor nu are limite. Și am mai crezut în iubire, acel obiectiv pe care toți îl aveam, în opinia mea naivă.
Am crezut în veșnicie! Aveam impresia că toate lucrurile bune, toți acei fluturași din stomac, toate momentele de râs isteric vor atinge eternitatea.
Dacă îi spui unui visător că "nimic nu durează pentru totdeauna" vei obține din partea lui un zâmbet ironic sau poate chiar compasiune. Îți va rosti zâmbitor doar atât: "La vita e bella!". Dar l-ai privit vreodată în ochi atunci când a descoperit adevărul din spatele vorbelor tale? L-ai văzut cum se uită, plin de neîncredere, cum se zbate în fața unei realități pe care nu vrea s-o accepte, cum este deconectat de idealism?
Suntem crescuți cu ficțiune, iar acest lucru explică așteptările noastre, uneori prea mari. Până la urmă, ne dăm pe brazdă și luăm realitatea ca atare. Unii trec ușor peste asta, alții nu...cum am trecut eu? Nu prin cel mai plăcut mod, asta-i sigur.
Anul trecut m-a schimbat. M-a învățat să fiu mai precaută cu sentimentele împărtășite, mai egoistă, să-mi acord mai mult credit și să-mi urmăresc întâi de toate, propriul interes. Am întâlnit atâtea tipologii de oameni și știu că acesta este doar începutul.
Poate că din punct de vedere academic a fost un an genial, dar personal...nu m-am simțit vreodată mai pierdută, mai confuză, mai singură. Au fost momente în care am căutat o ieșire, o cale mai ușoară, momente în care am vrut să renunț la tot și toate, momente în care chiar asta am făcut...
Deasemenea, îmi imaginasem liceul ca pe o experiență strălucită, însă nu a fost decât o altă dezamăgire. Coridoare lungi, presărate cu grupuri de elevi, săli de clasă înalte, reci. Zilnic, aceiași profesori obosiți, plictisiți de rutina zilnică. Frustrați fiind, unii se descarcă aruncând cu note mici și vorbe grele...ipocriți, pe când alții se așează la catedră și încep a se plânge unor adolescenți deja prinși în propriile drame, unor copii plictisiți...patetici. Atâta lume cunoscută și totuși atât de puțini cunoscuți.
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că fericirea este efemeră! Fiecare clipă trebuie savurată la maximum, întrucât nu știm când ne vom întâlni cu următoarea. Poate că nu am avut un an bun, poate că nu mai sunt cine eram, poate că am făcut cunoștință cu realitatea și aceasta nu mi-a surâs de la bun început și poate că nu mai par la fel de optimistă, dar știu că există și persoane bune, cărora le mai pasă și că acestea trebuie ținute aproape și că alături de ele voi colecționa amintiri...
O melodie în ton cu starea de spirit :)
Suntem crescuți cu ficțiune, iar acest lucru explică așteptările noastre, uneori prea mari. Până la urmă, ne dăm pe brazdă și luăm realitatea ca atare. Unii trec ușor peste asta, alții nu...cum am trecut eu? Nu prin cel mai plăcut mod, asta-i sigur.
Anul trecut m-a schimbat. M-a învățat să fiu mai precaută cu sentimentele împărtășite, mai egoistă, să-mi acord mai mult credit și să-mi urmăresc întâi de toate, propriul interes. Am întâlnit atâtea tipologii de oameni și știu că acesta este doar începutul.
Poate că din punct de vedere academic a fost un an genial, dar personal...nu m-am simțit vreodată mai pierdută, mai confuză, mai singură. Au fost momente în care am căutat o ieșire, o cale mai ușoară, momente în care am vrut să renunț la tot și toate, momente în care chiar asta am făcut...
Deasemenea, îmi imaginasem liceul ca pe o experiență strălucită, însă nu a fost decât o altă dezamăgire. Coridoare lungi, presărate cu grupuri de elevi, săli de clasă înalte, reci. Zilnic, aceiași profesori obosiți, plictisiți de rutina zilnică. Frustrați fiind, unii se descarcă aruncând cu note mici și vorbe grele...ipocriți, pe când alții se așează la catedră și încep a se plânge unor adolescenți deja prinși în propriile drame, unor copii plictisiți...patetici. Atâta lume cunoscută și totuși atât de puțini cunoscuți.
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că fericirea este efemeră! Fiecare clipă trebuie savurată la maximum, întrucât nu știm când ne vom întâlni cu următoarea. Poate că nu am avut un an bun, poate că nu mai sunt cine eram, poate că am făcut cunoștință cu realitatea și aceasta nu mi-a surâs de la bun început și poate că nu mai par la fel de optimistă, dar știu că există și persoane bune, cărora le mai pasă și că acestea trebuie ținute aproape și că alături de ele voi colecționa amintiri...
O melodie în ton cu starea de spirit :)
No comments:
Post a Comment